Dacă există o marginalitate interesantă, aceea a devianţilor, a infractorilor, a boemilor, a lumii interlope, care a atras dintotdeauna privirea artei şi a presei, Radu Aldulescu ne atrage atenţia asupra umanităţii umile – „mirii nemuririi” –, de rang secund, care vieţuieşte dintotdeauna în marginea istoriei, dar, ase-menea speciilor invizibile, aparent minore, este cea care perpetuează atît specia şi pătura de excluşi ai societăţii, cît şi valorile simple, de bază, alfabetul umanului. Vieţi simple, drame etern umane, existenţe fără istorie, de care romanul, în goana sa după senzaţional şi atipic, nu s-a mai interesat consistent de la Zola încoace. Mirii nemuririi trăiesc în afara timpului.

„Radu Aldulescu este, după părerea mea, cel mai puternic prozator, omul cu filonul narativ cel mai viril din proza noastră apărută după ’89. Mirii nemuririi este un roman greu de înghiţit, dar vă asigur că toată această mîzgă, toată această existenţă pestilenţială ştie să se alchimizeze şi are şi ea doza ei de sublim.” (Dan C. Mihăilescu)