Argonautica nu şi-a propus să fie, aşa cum greşit a putut şi ar mai putea încă să apară la prima vedere, dinamita care demolează întreg edificiul numit science-fiction. Cel mult o parte a lui. Cea peste care oricum trebuia să vină un cutremur, s-o îngroape, ca să se zidească altceva deasupra.

Nu ascund că lipsurile unor scrieri, de fapt deficienţele de creştere ale genului însuşi, aşa­dar o vârstă a lui se vizează în aceste pagini. Voi continua totuşi să cred că a râde de proprii­le tale imperfecţiuni constituie o dovadă de tărie şi de curaj, convingătoare chiar şi în ce priveşte vitalitatea unui gen literar. Nimeni nu aşteaptă fără îngrijorare apropierea bisturiului, dar vine o vreme când opera chirurgului este de preferat acumulărilor de rudimente şi de excrescenţe moarte. Dacă n-aş fi fost convins că o asemenea operaţie aplicată anticipaţiei de­venise la un moment dat necesară, îmi închipui că proiectul Argonauticii nu s-ar fi născut, sau ar fi rămas abandonat după o primă versiune incompletă: cea din 1970, din seria „de buzunar” a Albatrosului.

Nu s-a întâmplat aşa şi din cauză că o dispo­ziţie ludică nu-i este cu totul străină autorului, după cum nici credinţa că jocurile lui zâmbitoare dintre două sau mai multe poveri îşi vor găsi un partener potrivit în cititorul pentru care râsul nu e o ruşine.

(din Cuvîntul înainte al autorului la ediţia revizuită)