În timp ce poezia de azi își face inventarul corporatist — burnout, persona online, drone și alte delicatese ale prezentului — sau își alintă melancolia cu desene animate și joaca de cartier, Daniela Vizireanu intră cu totul pe altă frecvență. Ea scoate din sertarul austerității post-2008 un rural antropologic, dens, îmbibat cu alcoolul pensionarilor în așteptare, cu visele despre tractoare lucioase ale unei generații care și-a tocit mâinile în brazdă, privit cu ochiul rece al fiicei deziluzionate de marele și crudul oraș. Peste acest strat de extenuare socială se așază altul, intact: copilăria, în couleurs éclatantes, cu Cartoon Network, GTA San Andreas și sendvișuri cu parizer, reconstruită în cadre scurte cu final în poantă. După ce se topește glazura pop, persistă în gură un amar dens: urmele migrației, datoria trecută pe caiet, munca agricolă fără orizont, corpurile roase de lipsuri — toate adunate într-o poezie cu detaliu tăios, paletă imagistică de precizie fotografică și vers liber aglutinant, unde vocea poetei instalează proximitate fără confesiune redundantă.

Emanuel Lupașcu

Debutul excelent al Danielei Vizireanu nu e atât o carte-document despre copilărie, cât una despre mecanismele păstrării liniei de contact cu aceasta, adică despre (post)memorie. Nu asistăm doar la contemplarea nostalgică a unei lumi apuse, copilăria anilor 2000, într-un mediu rural, marcată de dispariția tatălui, ci la gestionarea acestei etape de viață și la supravegherea procesului de revivificare nu doar afectivă, ci și rațională. Privirea peste umăr nu e infantilizată, ci matură, subtilă, plasată „de cealaltă parte a lucidității”. Tensiunea dintre acum și atunci e principala sursă a poeziei. Conștientă că „amintirile se modifică tot timpul”, poeta își derulează și reconstruiește sistematic trecutul, într-un proces meticulos care păstrează esențialul și concentrează emoțiile în mici obiecte și întâmplări, montate într-un flux care nu mai e al experienței trăite, ci al celei creatoare. Doar așa, ce a fost încă este și va mai fi; doar așa, „nu va ajunge aici dispariția”. Adică uitarea. Intensitatea poeziei Danielei Vizireanu vine din lupta împotriva uitării, care e mai odioasă decât moartea.

Bogdan Crețu