Prin Amicus Plato, Al. Paleologu a scris un text admirabil despre un prieten admirabil. Şi un text absolut necesar, care a purificat la vreme imaginea lui Noica, devenită uşor bombastică şi caricaturală spre sfârşitul vieţii. Nimeni n ar fi fost mai potrivit şi mai legitimat decât Al. Paleologu să facă această operaţiune salutară de ravalement, care n a ştirbit cu nimic aura înţeleptului de la Păltiniş, ci i a făcut o doar mai adecvată, întrucîtva mai aproape de proporţiile spiritului întrupat. La Câmpulung, autorul Despărţirii… a petrecut cinci ani, zi de zi, în preajma lui Noica; i a devenit prieten, convorbitor, partener cultural „pe picior de egalitate”, cum însuşi autorul lui Anti Goethe ţine să precizeze. A urmat detenţia comună, o experienţă a cărei adâncime nu se poate măsura, cîntări sau aprecia din exterior. În fine, regăsirea, cu o întîrziere de un deceniu, la linia de start a Istoriei. Personal, îmi place să văd în cuplul Constantin Noica – Alexandru Paleologu o pereche de dansatori desăvîrşiţi în care nimeni nu are a l învăţa pe celălalt cum să urmeze ritmul ori cum să ţină pasul, în care nimeni nu are a i da nici o lecţie partenerului (ei se pot corecta reciproc, dar nici unul nu ia dansul de la zero). Asta n au vrut să vadă, acum douăzeci de ani, majoritatea celor care şi au simţit dinamitată veneraţia lor pentru Noica prin Amicus Plato… Noi însă nu vom tulbura farmecul dansului făcînd pariuri inoportune în culise.